STATUL ROMÂN MODERN: este rezultatul unui proces istoric desfăşurat în a două jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul secolului al XX-lea, având la baza proiecte politice elaborate în prima jumătate a secolului al XIX-lea, care sintetizează obiectivele majore ale mişcării naţionale româneşti. Astfel, în programele revoluţiilor de la 1821, în proclamaţia de la Padeş şi cele din 1848 sunt formulate că şi caracteristici ale viitorului stat român: unirea românilor, independeţa politică şi modernizarea societăţii româneşti.
Prima etapă în procesul de constituire a fost unirea principatelot prin dublă alegere a lui Alexandru Ioan Cuza în 1859. În timpul domniei lui Cuza au fost realizate o serie de reforme, vizând modernizarea statului: secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, legea electorală prin care se introduce sistemul de vot cenzitar, legea învăţământului. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1866, este instalat pe tronul României Principele Carol I, iar la scurtă vreme este elaborată şi adoptată prima constituţie a României. În acest fel s-au pus bazele monarhiei constituţionale în România.
În contextul redeschiderii problemei orientale la 9 mai 1877, România îşi proclamă independenţa şi participa alături de Rusia la războiul împotriva Imperiului Otoman. Drept urmare, la 1 iulie 1878, prin Tratatul de la Berlin, marile puteri recunosc independenţa de stat a României.
Începând din anul 1916 România a participat la Primul Război Mondial alături de Antanta cu scopul eliberării teritoriilor locuite de români din cuprinsul Austro-Ungariei. Drept urmare, în anul 1818 s-au unit succesiv cu România: Basarabia, Bucovina şi Transilvania.
După realizarea marii uniri statul român a devenit un factor activ în relaţiile internaţionale ale perioadei interbelice fiind membru fondator al Societăţii Naţiunilor, promovând pacea, dezarmarea şi securitatea colectivă. În plan intern s-a impus necesitatea unei noi constituţii, adoptată în anul 1923, care a lărgit cadrele democraţiei româneşti.
